Trei săptămâni în Anzi

Când am scris celor de la Libris.ro că îmi doresc această carte mă așteptam să fie gen: proză scurtă. Știam că Marius Chivu iubește proza scurtă, că a apărut o carte cu texte propuse de el, deci mă așteptam să fie una asemănătoare. Spre surprinderea mea, când am răsfoit-o, am realizat că de fapt ea chiar expune o călătorie. Și nu una obișnuită prin agenții de turism, ci pe cont propriu, pentru că, după cum afirmă și autorul, de cele mai multe ori e mai bine să dai banii în mâna celor care te conduc într-o expediție, decât să-i dai unei agenții care ajunge să-i plătească pe oameni cu prețuri de nimic.

Autorul pleacă împreună cu un prieten numit M. (pe tot parcursul cărții) spre un ținut despre care nu știa mai nimic, după cum va ajunge și el să afirme, spre Peru. Și ceea ce atrage, după mine, nu este destinația în sine, ci modul în care este făcută aceasta. Așa cum am spus mai sus, cei doi aleg să se descurce singuri. Nu au închiriat vreo cameră la hotel din timp (cei drept, oricum au fost nevoiți să închirieze și ad-hoc din cauza anumitor personaje 🙂 ), nu au fost nevoiți să folosească diferite aplicații cunoscute de noi când călătorim, ci o simplă hartă. Marius Chivu va expune foarte frumos libertatea de a nu fi nevoit să de îngrijorezi de baterie și satisfacția de a pune degetul pe o hartă privind în jur. Senzații pe care mulți nu le-au experimentat vreodată sau peste care s-a așternut praful. Totuși, nu a fost ca și cum s-au trezit în acel loc. Cel numit M. este un bun vorbitor de limbă spaniolă și un descurcăreț. Cititorul va vedea de ce.

Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfășurării, punerea degetului pe un punct minuscul și exercițiul imaginației de a estima distanțele, de a completa tot ce nu se vede, de a ”întrevedea” geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinație, locul căutat își etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă!

Mi se pare absurd să o povestesc. Spun doar atât: dormit în cort; mușcături de țânțari; dureri de genunchi care te fac să te întrebi dacă vei mai putea urca după ce pornești la drum; aspirații mari – trup fraged, fără experiență; Machu Picchu (care se citește ”Maciu Pic-ciu” după cum subliniază autorul); izvorul Amazonului; băile termale; porcușori de guineea; fructe neîntâlnie până acum.

Pe scurt

Când m-am întors din Africa, cineva mi-a spus că ar trebui să scriu o carte deși am un jurnal, mi s-a părut o utopie. Oricum nu aș avea niciodată sponsorii pe care i-a avut Marius Chivu. După cea am citit “Trei săptămâni în Anzi” pot spune că îmi pare rău. Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru călătorie, pentru o călătorie asemănătoare fără agenții de turism. Pentru mine o călătorie de acest fel este o probă pentru tine însuți. Chiar citeam la un moment dat un articol despre soldații care se pregătesc să facă parte din trupele speciale americane că azi ne e greu să renunțăm deși totul e la nivel mental. Ne e cald, dăm imediat drumul la aer condiționat. Nu ne convine ceva, apăsăm pe un buton și e totul așa cum dorim. Dar cum e oare atunci când trebuie să te confrunți tu singur cu o situație, cu ceva pe care tu nu mai controlezi?

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

Dulcele bar – J.R. Moehringer

Se întâmplă de multe ori să avem anumiți oameni care ne atrag, anumite clădiri sau anumite situații care să trezească în noi anumite sentimente fără să știm de ce, fără să fii avut vreun contact direct. Să înțelegem sensul lor abia peste ani, după o serie de evenimente. Așa i s-a întâmplat și lui J.R. Moehringer, autorul cărții Dulcele bar, oferită de către Libris.ro. De mic copil, acesta avea o atracție pentru un anumit bar din cartierul său, Dickens (redenumit mai târziu Publicans) deși nu intrase niciodată acolo. Ceva îl atrăgea. Auzise vorbindu-se multe despre el, dar niciodată nu avusese un contact direct.

Povestea lui J.R. Moehringer este una obișnuită pentru noi într-un anumit mod: părinții lui sunt divorțați, el este nevoit să stea cu mama, fiind fascinată totodată de o voce de la radio, care, avea să afle mai târziu, este chiar a tatălui său. După ce este nevoit să se mute cu mama o perioadă îndelungată din cauza lipsei banilor, ajunge să fie îndemnat să meargă acasă în vacanță, alături de unchiul său care-l inițiază în interiorul barului după ce împlinește 18 ani. Aici se va regăsi și va vorbi mereu despre acest bar ca despre o posibilitate de a avea pe cineva care să-l înțeleagă. Exact ca în cazul unei persoane căreia îi poți spune și bune și rele și la care te gândești atunci când ceva s-a întâmplat în viața ta, că ar trebui să fie prima căreia să-i împărtășești.

Pe scurt:

Dulcele bar mi-a plăcut mult deși este destul de groasă. 🙂 Pe lângă faptul că este o parte dintr-o viață, J.R. Moehringer este un luptător. A dorit la început să devină avocat pentru a o răzbuna pe mama lui într-o oarecare măsură și a reușit fiind admis la una dintre cele mai prestigioase facultăți din lume, dar nu s-a simțit bine și a ales altceva, impulsionat de cea care-l va părăsi la un moment dat. Mi-a plăcut mult că J.R. Moehringer a pus accent pe faptul că fiecare dintre noi are drumul său deși am dori ca să-i ținem mereu lângă noi pe cei care par a fi pentru indiferent ce denumiri ar purta: prietene, prieteni sau apropiații din cadrul familiei.

 

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

 

679619

Fructele Miniei – John Steinbeck

Zilele trecute am văzut o postare care mi-a atras atenția în privința puterii autorilor. În aceasta scria că am putea credec la un moment dat că autorii de science fiction nu numai că au puteri de a crea lumi, ci că cei care inventează noile mașini ale viitorului se inspiră din scrierile lor și le dau o forma speficicată deja în cărțile scrise cu zeci de ani în urmă. M-am gândit de multe ori care este puterea unui autor în ceea ce privește propriul popor. Trezirea lui la realitate. Am văzut asta zilele trecute când am terminat de citit cartea oferită de Libris.ro: Fructele Miniei, de John Steinbeck.

Romanul lui John Steinbeck începe cu reîntoarcerea lui Tom Joad de la închisoare, după ce, într-o altercație, a ucis un prieten. Eliberat mai devreme pentru bună purtare așa cum se va lăuda mai mereu “cu acte la mână, menite să le arate oricui”. Pe drumul spre casă se întâlnește cu un preot, pribeag și el, care din mai multe motive a renunțat la preoția sa. Ajungând în locul natal constată că toată familia lui pleacă în California, pentru un trai mai bun, deoarece în satul natal, după introducerea utilajelor agricole, nimeni nu mai avea un loc de muncă.

Drumul până în California pare o cursă prin care cei care nu sunt destul de capabili pentru noul pas trebuie să moară. Astfel, mor bunicii, moare un prieten, iar soțul fiicei lor alege un alt drum într-un mod laș. Dar, la fel ca în Moromeții, dar ca și în viața reală, cea care ține frâiele familiei este singura care rămâne cu picioarele pe pământ și reușește să aibă grijă de toți.

Pe scurt:

Mi-a plăcut mult. Îmi place la nebunie cum expune John Steinbeck relieful, tot ce vede în jurul său. Și chiar mă întrebam cum a reușit, de unde a avut atâta viziune până când am văzut că, la facultate fiind, neavând bani pentru ea, a fost considerat un stundent special pentru că, pentru a face rost de bani, mergea pe câmp ca zilier.

Când am spus la început despre posibilitatea unui autor de a fi alături de poporul său m-am referit tocmai la posibilitatea de a oferi speranță. În Fructele Miniei, Steinbeck prezintă ce a însemnat așa cum o numește el marțea neagră, prăbușirea bursei pentru poporul său și încearcă să ofere speranța. Iar aceasta se vede foarte bine în final. Și finalul romanului este o promisiune, o speranță.

234

Apartamentul – Hakan Biçakçi

Nu pot spune că sunt înnebunit după literatura turcă. Din câte cărți am citit, una singură mi-a plăcut: “Mă numesc Roșu” de Orhan Pamuk. Peste  “Apartamentul”  de Hakan Biçakçi am dat întâmplător. Am citit o recenzie care m-a făcut să cred că merită să fie citită. Sincer, nu aveam așteptări prea mari, deci nu pot spune că am fost dezamăgit.

 Pe scurt

Cartea oferită de Libris.ro începe așa: Arif, personajul principal, trece printr-un moment greu din viață. După ce se desparte de prietenă și rămâne fără loc de muncă, dorește să-și schimbe viața. (Concluzie perfect normală și gândită de toți, în final.) Își aminteșe brusc că și-a dorit dintotdeauna să fie compozitor, să fie el cel care compune muzica pe care avea să o cânte împreună cu trupa din care făcea parte.  Făcând planul, își dă seama că are nevoie de un apartament nou. Cel vechi nu intra în planurile sale deoarece o viață nouă trebuia să înceapă într-un apartament nou, cu un alt stil de viață și cu niște vecini mai liniștiți care să-i poată oferi ambianța necesară compozițiilor.

După ce se decide în privința noului apartament, Arif alege să locuiască un timp la bunica lui deoarece mirosul vopselii în noul apartament face imposibilă locuirea. Aici începe al doilea capitol al cărții în care ne este povestită legătura cu bunica, legătură care se limitează la îndoparea de care are parte. Este obligat oarecum să mănânce non-stop. Ultimul capitol are ca punct central noul apartament în care s-a hotărât să locuiască, un apartament mai ciudat constituit de gaura neagră din dormitor, gaură din care noaptea se aud voci. Nu e nimic de speriat. Nu se aude nimic înspăimântător. Gaura neagră are specificul ei: melodiile pentru noul album par să răsară de aici. Trece prin momente de demență în care toată lumea se întreabă dacă e normal ceea ce face.

În final, are album, are prietenă și fani.

Pe românește

E prima carte scrisă de Hakan Biçakçi pe care o citesc. Un autor bun, dar necopt.

1. Sunt foarte interesante expunerile pe care le face despre realități comune atât din partea lui Arif cât și din partea celorlalte personaje al căror interior e expus cititorului, dar sunt câteva lacune.

2. Încearcă unele artificii literare care nu sunt chiar atât de potrivite. De exemplu, cea de la final.

3. Vrea să ajungă sus prea devreme și pierde.

În rest, e ok. Merită citită, dar nu și a doua oară. 🙂

Apartamentul-Hakan-Bicakci

Cartea poate fi comandată aici.

Constelația fenomenelor vitale

            Istoria pe care o înveți la școală, din cărți, pare deprinsă dintr-o lume ireală, de care probabil te îndoiești. Ți se pare inadmisibil ca unii oameni să fie fiare și să distrugă ființe omenești asemănătoare lor care gândesc, simt și iubesc în același mod. “Constelația fenomenelor vitale” oferită de Libris.ro, m-a făcut să realizez că istoria e mai mult decât prezentă, că totul e real, că oamenii aceștia există. Cartea scrisă Anthony Marra, prezintă evenimentele mai puțin frumoase care au avut loc în Cecenia cu puțin timp în urmă. O istorie pe care noi o cunoaștem doar de la televizor, mascată, netrăită pe viu de niciunul dintre noi.

Constelația fenomenelor vitale” începe cu descrierea unui Coran vechi de 85 de ani pe care un bunic îl adusese din pelerinajul de la Mecca. Importanța lui se pierde atunci când vin în prim plan hainele a căror posesori se schimbă de la an la an, de la generație la generație. Și descrierea continuă cu lucruri importante în alte timpuri care acum nu se mai găsesc, care acum nu mai spun nimic important într-o lume uitată și lăsată deoparte. Printre lucrurile neimportante se fac auziți diferiți oameni care fug de teama soldaților care pot împușca pe oricine fără vreun motiv clar, fără a fi trași la răspundere. Așa începe povestea. Dokka, un arborist cecen este luat de soldați. În urma lui, vecinul care cunoștea fiecare ascunziș al casei sale, o găsește pe fiica lui ascunsă în pădure la mică distanță înfricoșată de soldații care dăduseră foc casei și care o strigaseră așteptând-o să apară pentru a profita de ea. Ahmed o duce la singurul spital din apropiere și se oferă să lucreze acolo pentru ca Havaa să rămână în siguranță. Acestor personaje li se asociază la spital: o tânără care se întoarce de la studiile în medicină din Londra tocmai în inima Ceceniei, în căutarea surorii dispărute în război și Dar o prietenă acesteia. Lumea cărții se oprește la evenimentele care au loc în acest spital, cu amintirile pe care fiecare le pune în comun. În rest: orașe și sate devastate, vieți și destine care nu mai contează, care nu mai au sens, soldați care se joacă singuri cu capturarea armelor de război pe care tot ei le îngropaseră pentru a putea primi diferite recompense…

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

898839

Iubirile croitoresei

Țin minte că, la facultate, un profesor ne-a spus că ar trebui să avem trei autori pe care să-i știm bine. „Sunt prea mulți și dacă nu facem o lectură progresivă nu ne alegem cu prea multe”. Mi-am ales trei, dar nu pot spune că mă limitez doar la aceștia, mai obișnuiesc să citesc și cărți despre care încă nu se spun prea multe. Cel puțin la noi.

María Dueñas. Mi-a picat în mână și mi-a plăcut. Nu știu dacă e autorul care scrie din inimă, în sensul că doctor în limba și literatura engleză fiind, recunoaște că „citind foarte mult, știe cum stă treaba în literatură”. Există multe jocuri stilistice sau așteptări pe care le ai atunci când citești o carte. Din moment ce citești foarte mult, acestea se imprimă oarecum în minte și știi ce așteptări trebuiesc satisfăcute. Până la 50 de ani nu a scris nimic, apoi în patru zile, după cum afirmă și ea, a făcut schița romanului, foarte bine documentat din punct de vedere istoric. Acesta va deveni bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute.

 

iubirile-croitoresei-top-10_1_fullsize

 

Romanul de debut, „Iubirile croitoresei” o are în prim plan pe mama autoarei, a cărei familie a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan. Aici se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor. Cele 600 de pagini în câteva cuvinte ne-ar putea spune că o croitoreasă va ajunge spion la serviciile secrete ale armatei engleze. Aceasta e ideea centrală. Ea este înfrumusețată cu diferite povești de iubire ce se vor dovedi dezamăgiri mai mult sau mai puțin. Nici cea din final nu este cunoscută în totalitate. Cititorului îi este oferită o diversitate de imagini din care o poate alege pe cea care o dorește. Personal, nu știu de ce cartea a fost tradusă cu acest titlu, s-ar fi pliat altul mai bun, dar nu depinde de mine.

 

 

Inimă atât de albă

 N-am vrut să ştiu nimic, dar am aflat că una din fete, când nu mai era o copilă şi se întorsese de curând din călătoria de nuntă, a intrat în baie, s-a aşezat în faţa oglinzii, şi-a desfăcut bluza, şi-a scos sutienul şi şi-a căutat inima cu vârful pistolului tatălui ei, care stătea în sufragerie cu o parte din familie şi trei musafiri.inima-atat-de-alba

 

Sincer să fiu nu ştiu cum a ajuns cartea aceasta în biblioteca mea sau când şi cu ce motiv am cumpărat-o. Recunosc însă că o aveam în plan, să o citesc de ceva timp iar la final nu am fost dezamăgit. Pentru mine primele pagini au însemnat totul. Mi-au plăcut la nebunie. Chiar dacă pare mai târziu un pic plictisitoare. Primele pagini m-au făcut să o păstrez în bibliotecă.

Romanul e expus la persoana întâi prin din prisma lui Juan, cel care află, prin diferite împrejurări, evenimentele petrecute în viaţa tatălui său. Ştie că acesta a fost căsătorit cu două surori. Teresa, sora mai mare care s-a sinucis în mod surprinzător la o săptămână de la nuntă şi sora mai mică, mama lui. Ulterior va afla că acesta a mai fost căsătorit, fapt pe care nu-l va aduce în discuţie decât în final.

Întregul roman este construit în jurul acestei întrebări: De ce s-a sinucis Teresa? Juan nu are nici o idee despre adevăratul motiv al morţii ei pe care lasă să se înţeleagă că nu-l interesează. De aceea Javier Marias în jurul acestei întrebări construieşte mai multe imagini care, la o primă vede, par a fi rupte din context: o femeie se sinucide la o masă familială, în Havana un bărbat având grijă de propria soţie bolnavă ascultă o discuţie dintr-o camera alăturata, doi translatori la o conferinţa ONU în Geneva, o femeie din New York primeşte vizita unui vechi prieten. În final, parcă revenit la realitate, Juan află că tatăl său şi-a ucis soția pentru a se putea căsători cu Teresa. Acesta îi mărturiseşte noii soţii gestul, fără a avea mustrări de conştiinţă cu privire la faptul săvârșit, gest care o va conduce pe noua soţie la sinucidere, aceasta simţindu-se vinovată. Surprinzător, singura concluzie a tatălui nu priveşte nici pe departe o formă de remuşcare în privinţa crimei, ci priveşte viaţa cuplului fiului său: „dacă ai secrete, nu i le spune ei…”.

Poţi oare iubi pe cineva atât de mult încât sa ucizi pentru el pe cineva pe care se presupune, că l-ai iubit la fel de mult având în vedere faptul că ai ajuns sa te căsătoreşti cu el?

 

 

Sexagenara şi tânărul

Simţi starea aceea în care doreşti să te destăinui, să plângi, să-ţi spui problemele până în cele mai mici detalii cuiva care să nu aibă vreun habar de tine şi care să nu-ţi reproşeze niciodată nimic? E aici. Nu eşti tu personajul principal, ai problemele tale, dar poţi empatiza cu starea pe care o descrie autoarea.

Povestea are ca punct central monologul expus unui tânăr prozator, tăcut, cu ochii verzi, pe acesta împletindu-se itinerariul celor două personaje: Anna, autoarea, şi Terry, o prietenă din copilărie, genul de femeie care reuşeşte să urce în ierarhia socială prin mijloace mai puţin ortodoxe. Firi complet diferite. Cititorul va observa.

sexagenara-si-tanarul-nora-iuga

Monologul începe cu cinismul adresat bătrâneţii. Chiar dacă a trecut timpul, rămân aceleaşi gusturi: “Nu-mi place părul tuns, nu-mi plac subţiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat (p.5)”. Peste acesta se adaugă tensiunea dintre cei care vin şi cei care pleacă “bătrânii sunt incapabili să se adapteze la nou. (…) Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre rădăcini” (p. 36). Aceleaşi dorinţe care în ciuda trecerii timpului rămân. Tot oameni. Dincolo de acest aspect obiectiv (sunt nenumărate trecerile de la persoana întâi la persoana a treia), rolul ascultătorului e vital. Anna ştie că legătura dintre cei doi rezistă atât timp cât ea vorbeşte şi continuă să-i expună acestuia povestea vieţii sale, chiar dacă uneori nu e sigură de importanţa acordată de acesta: “„Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica.” Tăcerea ar echivala cu destrămarea poveştii, şi fiind conştientă că la lăsarea nopţii el va pleca, este nevoită să retrăiască prin intermediul cuvintelor ceea ce era o dată acţiune. Nu-i rămâne altă cale. Romanul se va încheia inevitabil cu uşa care se închide peste singurătatea atât de comună.

 

Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, aici începe moartea. (p. 130)