Jurnalul unui preot – Aleksandr Elceaninov

Mi-au plăcut întotdeauna preoții care ies din mulțime într-un mod pozitiv, desigur. Lumea înțelege pe de altă parte că și ei sunt tot un fel de oameni de la care au așteptări mai mari și mulți dintre noi atunci când ne aflăm în prejma unui preot simțim o plăcere întrucât considerăm că omul acela e ales de Dumnezeu. Mircea Eliade într-unul dintre jurnalele sale spunea: “nu cred că există satisfacție mai mare ca aceea de a te fi simțit chemat de Dumnezeu”. Desigur, fiecare dintre noi are o chemare în planul lui Dumnezeu: de a fi tată, de a fi mamă sau de a fi un om care apropie de Dumnezeu. Cartea oferită de Libris.ro luna aceasta are în prim plan un preot: Aleksandr Elceaninov. Este de fapt povestea unui preot sub forma unui jurnal: Jurnalul unui preot.

Părintele Alexandru și-a pierdut tatăl la vârsta de 12 ani. Din acest motiv a avut multe de îndurat din partea sărăciei, așa că a fost nevoit să ofere meditații pentru a avea cu ce să-și plătească studiile. După absolvirea universității din Sankt Petersburg, unde a predat istoria, a început să se apropie de părintele Pavel Florenski care îl îndeamnă să urmeze Academia Teologică de la Serghiev Posad și să ia parte la activitatea de Sociețății de Religie și Filosofie din Moscova. Preoția, pe care o va primi în 1926, îi va da, după cum spunea și el un nou suflu de viață: “Până la a deveni preot mă găseam în situația de a trece sub tăcere multe lucruri sau de a-mi impune reținere. Preoția mi-a dat posibilitatea să spun deschis tot ce am pe suflet”. Mai mult, după hirotonire spunea: “Ce bucurie să fii preot! Preoția este singura profesie în care oamenii își întorc spre tine latura lor cea mai serioasă și în care tu însuți ești îndemnat să iei viața în serios”.

Pe scurt:

Cartea Jurnalul unui preot este alcătuită și tipărită postum de urmașii și admiratorii autorului. Aleksandr Elceaninov nu a avut timp să o pregătească, de fapt, el când însemna problemele prin care trecea nu se gândea că într-o zi întreaga lume va putea să-i citească gândurile și luptele interioare. Ea nu se adresează în niciun caz doar preoțiilor. Luptele noastre interioare se aseamănă între ele mai mult decât am crede noi indiferent dacă alegem să fim reprezentanți ai lui Dumnezeu sau reprezentanții unei familii.

 

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

Dulcele bar – J.R. Moehringer

Se întâmplă de multe ori să avem anumiți oameni care ne atrag, anumite clădiri sau anumite situații care să trezească în noi anumite sentimente fără să știm de ce, fără să fii avut vreun contact direct. Să înțelegem sensul lor abia peste ani, după o serie de evenimente. Așa i s-a întâmplat și lui J.R. Moehringer, autorul cărții Dulcele bar, oferită de către Libris.ro. De mic copil, acesta avea o atracție pentru un anumit bar din cartierul său, Dickens (redenumit mai târziu Publicans) deși nu intrase niciodată acolo. Ceva îl atrăgea. Auzise vorbindu-se multe despre el, dar niciodată nu avusese un contact direct.

Povestea lui J.R. Moehringer este una obișnuită pentru noi într-un anumit mod: părinții lui sunt divorțați, el este nevoit să stea cu mama, fiind fascinată totodată de o voce de la radio, care, avea să afle mai târziu, este chiar a tatălui său. După ce este nevoit să se mute cu mama o perioadă îndelungată din cauza lipsei banilor, ajunge să fie îndemnat să meargă acasă în vacanță, alături de unchiul său care-l inițiază în interiorul barului după ce împlinește 18 ani. Aici se va regăsi și va vorbi mereu despre acest bar ca despre o posibilitate de a avea pe cineva care să-l înțeleagă. Exact ca în cazul unei persoane căreia îi poți spune și bune și rele și la care te gândești atunci când ceva s-a întâmplat în viața ta, că ar trebui să fie prima căreia să-i împărtășești.

Pe scurt:

Dulcele bar mi-a plăcut mult deși este destul de groasă. 🙂 Pe lângă faptul că este o parte dintr-o viață, J.R. Moehringer este un luptător. A dorit la început să devină avocat pentru a o răzbuna pe mama lui într-o oarecare măsură și a reușit fiind admis la una dintre cele mai prestigioase facultăți din lume, dar nu s-a simțit bine și a ales altceva, impulsionat de cea care-l va părăsi la un moment dat. Mi-a plăcut mult că J.R. Moehringer a pus accent pe faptul că fiecare dintre noi are drumul său deși am dori ca să-i ținem mereu lângă noi pe cei care par a fi pentru indiferent ce denumiri ar purta: prietene, prieteni sau apropiații din cadrul familiei.

 

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

 

679619

Purificare – Sofi Oksanen

Scriam și în articolul trecut că unii autori pot ridica spiritual o țară, prin a da un sens greutăților pe care  le au de îndurat împreună. Dar nu numai. Un autor bun poate face cunoscută țara sa și atrocitățile prin care locuitorii au trecut. Pe care e posibil să nu le știe nimeni. Sofi Oksanen, cea care a scris oferită de Libris.ro cartea la care m-am oprit astăzi, spunea la un moment dat că: “există povești nescrise în orice cultură”, dar ea s-a oprit în cartea Purificare tocmai asupra acestei “rezistențe pasive a femeilor din Estonia”.

Sincer să fiu, despre Estonia, istoric vorbind, nu știam foarte multe și cred că sunt puțini cei care îi cunosc istoria. Acțiunea cărții Purificare se petrece în cele două perioade istorice importante pentru această țară.  Prima perioadă cuprinde curățenia făcută de regimul lui Stalin, curățenie care lăsat Estonia fără 700.000 de oameni și războiul cu bolșevicii și germanii. Tot în acest timp, exact când se bucura se independența sa, în 1940 Estonia este oscupată de sovietici, iar după un an este afiliată URSS-ului, unde va rămâne pentru 50 de ani. Și a doua perioadă cuprinde anii 1991-1992, ani ce au urmat după căderea comunismului.

Purificare începe cu o pagină a unui anume Hans scrisă în anul 1940 și continuă având-o în prima plan pe Aliide, o fată care în căutarea iubirii idilice ajunge să se mărite cu un comunist și să rupă orice legătură cu familia ei. Toate acestea sunt aparent uitate și scoase la iveală atunci când Aliide se trezește pe prispa casei cu o tânără abuzată sexual. În cadrul discuțiilor și expunerilor evenimentelor petrecute cele două ajung să înțeleagă că sunt rude: mătușa și nepoata.

Pe scurt:

Se citește greu și e dificilă. 🙂

Sofi Oksanen este o feministă convinsă și Purificare dorește să evidențieze faptul că singura armă a femeilor într-o lumea a bărbaților este cea sexuală. Este singura lor șansă. M-au marcat imaginile expuse de autoare și mi-au amintit de piesa de teatru al lui Matei Visniec în care, acesta, pornind de la fapte reale, pune în scenă lupta din Bosnia, o luptă care era redusă la  a-ți proteja soția de abuzul sexual al altora, dar totodată de a abuza tu de altele. Un câmp de luptă având în prim plan sexul femeii.

Fructele Miniei – John Steinbeck

Zilele trecute am văzut o postare care mi-a atras atenția în privința puterii autorilor. În aceasta scria că am putea credec la un moment dat că autorii de science fiction nu numai că au puteri de a crea lumi, ci că cei care inventează noile mașini ale viitorului se inspiră din scrierile lor și le dau o forma speficicată deja în cărțile scrise cu zeci de ani în urmă. M-am gândit de multe ori care este puterea unui autor în ceea ce privește propriul popor. Trezirea lui la realitate. Am văzut asta zilele trecute când am terminat de citit cartea oferită de Libris.ro: Fructele Miniei, de John Steinbeck.

Romanul lui John Steinbeck începe cu reîntoarcerea lui Tom Joad de la închisoare, după ce, într-o altercație, a ucis un prieten. Eliberat mai devreme pentru bună purtare așa cum se va lăuda mai mereu “cu acte la mână, menite să le arate oricui”. Pe drumul spre casă se întâlnește cu un preot, pribeag și el, care din mai multe motive a renunțat la preoția sa. Ajungând în locul natal constată că toată familia lui pleacă în California, pentru un trai mai bun, deoarece în satul natal, după introducerea utilajelor agricole, nimeni nu mai avea un loc de muncă.

Drumul până în California pare o cursă prin care cei care nu sunt destul de capabili pentru noul pas trebuie să moară. Astfel, mor bunicii, moare un prieten, iar soțul fiicei lor alege un alt drum într-un mod laș. Dar, la fel ca în Moromeții, dar ca și în viața reală, cea care ține frâiele familiei este singura care rămâne cu picioarele pe pământ și reușește să aibă grijă de toți.

Pe scurt:

Mi-a plăcut mult. Îmi place la nebunie cum expune John Steinbeck relieful, tot ce vede în jurul său. Și chiar mă întrebam cum a reușit, de unde a avut atâta viziune până când am văzut că, la facultate fiind, neavând bani pentru ea, a fost considerat un stundent special pentru că, pentru a face rost de bani, mergea pe câmp ca zilier.

Când am spus la început despre posibilitatea unui autor de a fi alături de poporul său m-am referit tocmai la posibilitatea de a oferi speranță. În Fructele Miniei, Steinbeck prezintă ce a însemnat așa cum o numește el marțea neagră, prăbușirea bursei pentru poporul său și încearcă să ofere speranța. Iar aceasta se vede foarte bine în final. Și finalul romanului este o promisiune, o speranță.

234

Șoareci și oameni

Nu-mi plac cărțile foarte groase. Nu cred că este nevoie de multe pagini pentru ceva ce poate transmis printr-o esență, prin câteva cuvinte așezate corect la locul lor. Prima carte subțire de acest fel care m-a fascinat a fost Perla lui John Steinbeck. Am continuat să citesc tot o carte, la fel de subțire, care a câștigat premiul Nobel pentru literatură în 1962. Șoareci și oameni, oferită de Libris.ro, dar satisfacția nu a fost la fel de mare. 🙂

După cum am spus și mai sus, povestea nu este lungă. Ea are la bază un fapt istoric. În timpul secetei de șapte ani din America fermierii sunt nevoiți să meargă din loc în loc pentru a încerca să facă rost de un loc de muncă. Ne sunt prezentați apoi Lenny și George aparent niște frați care își poartă unul altuia de grijă și care au împreună același vis: să lucreze pentru a putea avea propria bucată de pământ de pe care să nu-i alunge nimeni și care să le ofere cele necesare pentru viață. Deși grija lor față de celalălat ne fac să credem că ar fi frați, prezentarea lor pare mai curând demnă de Stan și Bran. Lenny este un om capabil să ridici foarte multe greutăți, dotat cu forță, însă puțin înzestrat la nivel rațional. Având mintea unui copil, îi place teribil de mult să mângăie diferite animăluțe pentru blana lor, pe care ajunge mai apoi ca din prea mare dragoste să le sugrume. George în schimb, deși mai mic și incapabil din punct de vedere fizic pentru muncile grele, este cel care are grijă de el. Îl instruiește, îi dă sfaturi și îi poartă de grijă. Pe lângă aceștia, la ferma la care se angajează să lucreze orzul, mai sunt șeful Curley, șoferul Candy, cei doi supraveghetori Carlson și Slim, și soția lui Curley care, prin purtarea ei, nu face altceva decât să trezească fantezii în mințile bărbaților. Continuarea o veți descoperi comandând cartea de pe librarie online.

 

Pe scurt

Deși mulți ar spune că această carte vorbește despre singurătate, după mine John Steinbeck a avut în vedere o altă temă: cea a viselor imposibil de realizat. Toți cei de la fermă care află că cei doi au în plan cumpărarea acelui teren propriu doresc să participe și scot la iveală și banii lor puși deoparte, pentru a participa la acest vis măreț, dar autorul lasă să se vadă că mai e nevoie și de altceva.

629025

De pe valea Motrului – Sarmiza Cretzianu

În urmă cu puțin timp am avut o discuție cu un amic despre ce se întâmplă în România. Toți cunoaștem realitatea și greșelile. Trecem peste. După ce ne-am despărțit, mi-au rămas impregnate câteva cuvinte la care am meditat zile întregi: “Dacă aș da timpul înapoi aș învăța mai bine Istoria Românilor. Noi nu înțelegem că suntem o națiune, că trebuie să ducem ceva mai departe. Ni se pare că alții au luptat și pentru noi, iar noi trebuie doar să stăm”.

La două săptămâni, cei de la Libris.ro mi-au oferit cartea Sarmizei Cretzianu, “De pe valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane”. Am avut același sentiment ca după discuția purtată cu amicul meu: trebuie să înțelegi mai bine de unde vii și ce trebuie să duci mai departe. Spun asta pentru că în această carte sunt povestite evenimente de pe Valea Motrului și s-ar putea să fie anumite evenimente pe care să le înțeleagă în profunzimea lor doar cei care locuiesc în acel cadru. Și ei, dat fiind faptul că bunicii lor au locuit și poate au trăit evenimentele pe care le expune Sarmiza Cretzianu, sunt datori să ducă mai departe anumite tradiții din care fac și ei parte.

Viața celor care locuiau în acea regiune depindea de turcii care devastau totul în cale. Din cauza acestora, erau nevoiți să se ascundă în păduri până când turcii se retrăgeau. În urma lor găseau totul devastat. Totul trebuia refăcut. Chiar și așa, nimic nu-i oprea să organizeze nunți în păduri sau să aibă parte de momente frumoase deși erau pe fugă. Și nu e doar acest aspect. “De pe valea Motrului” poate fi considerată un jurnal cu 16 povești de viață care nu dă greș niciodată și în care totul se plătește, fiecare istorisire începând cu un citat care nu se potrivește doar expunerii în sine, ci vieții tuturor.

Pe scurt

Când m-am întors din Africa, am dat, din întâmplare, peste o carte care expunea tradițiile din regiunea africană în care am fost. Abia după ce am citit-o am înțeles multe gesturi ale africanilor care au rămas până atunci neînsemnate în ochii mei. După ce am citit-o, s-a schimbat totul. Și mi s-a făcut un dor nebun să mai merg o dată acolo…

“De pe valea Motrului”  poate fi înțeleasă mai bine de cei care trăiesc în acea regiune. Pentru mine a părut doar o colecție de istorisiri hazlii despre anumite evenimente și încă o dovadă a faptului că totul se plătește în viață, că pentru orice se dă cont. Lucru care a rodit, pentru scurt timp, înăuntru-mi, o satisfacție iluzorie a mâniei ascunse. În rest: pentru un cititor moldovean cartea se citește greu, cu multe arhaisme etc.

Cartea poate fi comandată pe librărie online.

884852