Dulcele bar – J.R. Moehringer

Se întâmplă de multe ori să avem anumiți oameni care ne atrag, anumite clădiri sau anumite situații care să trezească în noi anumite sentimente fără să știm de ce, fără să fii avut vreun contact direct. Să înțelegem sensul lor abia peste ani, după o serie de evenimente. Așa i s-a întâmplat și lui J.R. Moehringer, autorul cărții Dulcele bar, oferită de către Libris.ro. De mic copil, acesta avea o atracție pentru un anumit bar din cartierul său, Dickens (redenumit mai târziu Publicans) deși nu intrase niciodată acolo. Ceva îl atrăgea. Auzise vorbindu-se multe despre el, dar niciodată nu avusese un contact direct.

Povestea lui J.R. Moehringer este una obișnuită pentru noi într-un anumit mod: părinții lui sunt divorțați, el este nevoit să stea cu mama, fiind fascinată totodată de o voce de la radio, care, avea să afle mai târziu, este chiar a tatălui său. După ce este nevoit să se mute cu mama o perioadă îndelungată din cauza lipsei banilor, ajunge să fie îndemnat să meargă acasă în vacanță, alături de unchiul său care-l inițiază în interiorul barului după ce împlinește 18 ani. Aici se va regăsi și va vorbi mereu despre acest bar ca despre o posibilitate de a avea pe cineva care să-l înțeleagă. Exact ca în cazul unei persoane căreia îi poți spune și bune și rele și la care te gândești atunci când ceva s-a întâmplat în viața ta, că ar trebui să fie prima căreia să-i împărtășești.

Pe scurt:

Dulcele bar mi-a plăcut mult deși este destul de groasă. 🙂 Pe lângă faptul că este o parte dintr-o viață, J.R. Moehringer este un luptător. A dorit la început să devină avocat pentru a o răzbuna pe mama lui într-o oarecare măsură și a reușit fiind admis la una dintre cele mai prestigioase facultăți din lume, dar nu s-a simțit bine și a ales altceva, impulsionat de cea care-l va părăsi la un moment dat. Mi-a plăcut mult că J.R. Moehringer a pus accent pe faptul că fiecare dintre noi are drumul său deși am dori ca să-i ținem mereu lângă noi pe cei care par a fi pentru indiferent ce denumiri ar purta: prietene, prieteni sau apropiații din cadrul familiei.

 

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

 

679619

Purificare – Sofi Oksanen

Scriam și în articolul trecut că unii autori pot ridica spiritual o țară, prin a da un sens greutăților pe care  le au de îndurat împreună. Dar nu numai. Un autor bun poate face cunoscută țara sa și atrocitățile prin care locuitorii au trecut. Pe care e posibil să nu le știe nimeni. Sofi Oksanen, cea care a scris oferită de Libris.ro cartea la care m-am oprit astăzi, spunea la un moment dat că: “există povești nescrise în orice cultură”, dar ea s-a oprit în cartea Purificare tocmai asupra acestei “rezistențe pasive a femeilor din Estonia”.

Sincer să fiu, despre Estonia, istoric vorbind, nu știam foarte multe și cred că sunt puțini cei care îi cunosc istoria. Acțiunea cărții Purificare se petrece în cele două perioade istorice importante pentru această țară.  Prima perioadă cuprinde curățenia făcută de regimul lui Stalin, curățenie care lăsat Estonia fără 700.000 de oameni și războiul cu bolșevicii și germanii. Tot în acest timp, exact când se bucura se independența sa, în 1940 Estonia este oscupată de sovietici, iar după un an este afiliată URSS-ului, unde va rămâne pentru 50 de ani. Și a doua perioadă cuprinde anii 1991-1992, ani ce au urmat după căderea comunismului.

Purificare începe cu o pagină a unui anume Hans scrisă în anul 1940 și continuă având-o în prima plan pe Aliide, o fată care în căutarea iubirii idilice ajunge să se mărite cu un comunist și să rupă orice legătură cu familia ei. Toate acestea sunt aparent uitate și scoase la iveală atunci când Aliide se trezește pe prispa casei cu o tânără abuzată sexual. În cadrul discuțiilor și expunerilor evenimentelor petrecute cele două ajung să înțeleagă că sunt rude: mătușa și nepoata.

Pe scurt:

Se citește greu și e dificilă. 🙂

Sofi Oksanen este o feministă convinsă și Purificare dorește să evidențieze faptul că singura armă a femeilor într-o lumea a bărbaților este cea sexuală. Este singura lor șansă. M-au marcat imaginile expuse de autoare și mi-au amintit de piesa de teatru al lui Matei Visniec în care, acesta, pornind de la fapte reale, pune în scenă lupta din Bosnia, o luptă care era redusă la  a-ți proteja soția de abuzul sexual al altora, dar totodată de a abuza tu de altele. Un câmp de luptă având în prim plan sexul femeii.

Fructele Miniei – John Steinbeck

Zilele trecute am văzut o postare care mi-a atras atenția în privința puterii autorilor. În aceasta scria că am putea credec la un moment dat că autorii de science fiction nu numai că au puteri de a crea lumi, ci că cei care inventează noile mașini ale viitorului se inspiră din scrierile lor și le dau o forma speficicată deja în cărțile scrise cu zeci de ani în urmă. M-am gândit de multe ori care este puterea unui autor în ceea ce privește propriul popor. Trezirea lui la realitate. Am văzut asta zilele trecute când am terminat de citit cartea oferită de Libris.ro: Fructele Miniei, de John Steinbeck.

Romanul lui John Steinbeck începe cu reîntoarcerea lui Tom Joad de la închisoare, după ce, într-o altercație, a ucis un prieten. Eliberat mai devreme pentru bună purtare așa cum se va lăuda mai mereu “cu acte la mână, menite să le arate oricui”. Pe drumul spre casă se întâlnește cu un preot, pribeag și el, care din mai multe motive a renunțat la preoția sa. Ajungând în locul natal constată că toată familia lui pleacă în California, pentru un trai mai bun, deoarece în satul natal, după introducerea utilajelor agricole, nimeni nu mai avea un loc de muncă.

Drumul până în California pare o cursă prin care cei care nu sunt destul de capabili pentru noul pas trebuie să moară. Astfel, mor bunicii, moare un prieten, iar soțul fiicei lor alege un alt drum într-un mod laș. Dar, la fel ca în Moromeții, dar ca și în viața reală, cea care ține frâiele familiei este singura care rămâne cu picioarele pe pământ și reușește să aibă grijă de toți.

Pe scurt:

Mi-a plăcut mult. Îmi place la nebunie cum expune John Steinbeck relieful, tot ce vede în jurul său. Și chiar mă întrebam cum a reușit, de unde a avut atâta viziune până când am văzut că, la facultate fiind, neavând bani pentru ea, a fost considerat un stundent special pentru că, pentru a face rost de bani, mergea pe câmp ca zilier.

Când am spus la început despre posibilitatea unui autor de a fi alături de poporul său m-am referit tocmai la posibilitatea de a oferi speranță. În Fructele Miniei, Steinbeck prezintă ce a însemnat așa cum o numește el marțea neagră, prăbușirea bursei pentru poporul său și încearcă să ofere speranța. Iar aceasta se vede foarte bine în final. Și finalul romanului este o promisiune, o speranță.

234

Jurnal rusesc – John Steinbeck

Izbucnesc mereu în râs când întâlnesc în preajmă oameni care se pricep la toate, știu toate, susțin toate cele auzite. Dacă îi întrebi dacă au fost/văzut îți vor spune că nu, dar “sigur este așa”. Îmi e teamă că acești oameni vor ajunge într-o zi să lupte, fără să știe pentru cine sau pentru ce.

În cartea oferită de Libris.ro, Jurnal rusesc, John Steinbeck expune aceeași problemă. El dorește să afle pe propria piele dacă ce se spune despre ruși este adevărat, iritat fiind de faptul că cei din acel timp aveau păreri neîntemeiate argumentate pe nimic despre Urss și despre ruși. Deci împreună cu un fotograf din acel timp, Robert Capa, care încercase și el, fără succes, de multe ori să plece în Urss, pleacă la Moscova pentru a încerca să prezinte într-un mod obiectiv viața pe care cei de acolo și-o desfășoară în fiecare zi.

Experiența lor se dovedește a fi frumoasă și dificilă deopotrivă. Întrucât erau pe tărâm comunist, era nevoie de aprobare pentru orice fotografie făcută, pentru ca mai apoi, înainte de reîntoarcere, toate pozele să fie controlate din nou. Pe lângă cele neplăcute, care se mai adaugă, cei doi au șansa de a vizita și alte orașe cum ar fi Tibilisi sau Kiev, fiecare specific într-un anumit fel. Nu lipsesc relatările specific comuniste: cozile imense la produse, imagini peste tot cu Lenin, avioane militare folosite pe post de avioane comcerciale,  programe nerespectate de cineva etc.

 Pe scurt

 Am râs copios când am văzut că peste tot unde erau primiți erau nevoiți să mânănce mult. Dacă bea un pic din pahar, acesta era umplut cu vârf imediat. Puțini știu ce înseamnă să mergi în vizită la cineva și să ți se pună în față multe mâncăruri și tu să spui că nu se mai poate și să ți se spună că trebuie să mănânci. Este o ofensă dacă nu. Și apoi să ai și probleme de stomac și să nu te creadă nimeni. Să nu fie importantă sănătatea, ci faptul că tu trebuie să mănânci. Mi-a plăcut mai plăcut că în Jurnal rusesc, John Steinbeck chiar e obiectiv. Expune realtiatea fără ironii ascunse sau realități prezentate într-un mod jignitor deși cu siguranță au fost. Noi mergem dintr-un oraș în altul și avem ceva de comentat. A fost interesant și când a trebuit să ofere răspunsuri despre anumite realități din țara lui, realități adevărate, dar necunoscute lui.

921650

Șoareci și oameni

Nu-mi plac cărțile foarte groase. Nu cred că este nevoie de multe pagini pentru ceva ce poate transmis printr-o esență, prin câteva cuvinte așezate corect la locul lor. Prima carte subțire de acest fel care m-a fascinat a fost Perla lui John Steinbeck. Am continuat să citesc tot o carte, la fel de subțire, care a câștigat premiul Nobel pentru literatură în 1962. Șoareci și oameni, oferită de Libris.ro, dar satisfacția nu a fost la fel de mare. 🙂

După cum am spus și mai sus, povestea nu este lungă. Ea are la bază un fapt istoric. În timpul secetei de șapte ani din America fermierii sunt nevoiți să meargă din loc în loc pentru a încerca să facă rost de un loc de muncă. Ne sunt prezentați apoi Lenny și George aparent niște frați care își poartă unul altuia de grijă și care au împreună același vis: să lucreze pentru a putea avea propria bucată de pământ de pe care să nu-i alunge nimeni și care să le ofere cele necesare pentru viață. Deși grija lor față de celalălat ne fac să credem că ar fi frați, prezentarea lor pare mai curând demnă de Stan și Bran. Lenny este un om capabil să ridici foarte multe greutăți, dotat cu forță, însă puțin înzestrat la nivel rațional. Având mintea unui copil, îi place teribil de mult să mângăie diferite animăluțe pentru blana lor, pe care ajunge mai apoi ca din prea mare dragoste să le sugrume. George în schimb, deși mai mic și incapabil din punct de vedere fizic pentru muncile grele, este cel care are grijă de el. Îl instruiește, îi dă sfaturi și îi poartă de grijă. Pe lângă aceștia, la ferma la care se angajează să lucreze orzul, mai sunt șeful Curley, șoferul Candy, cei doi supraveghetori Carlson și Slim, și soția lui Curley care, prin purtarea ei, nu face altceva decât să trezească fantezii în mințile bărbaților. Continuarea o veți descoperi comandând cartea de pe librarie online.

 

Pe scurt

Deși mulți ar spune că această carte vorbește despre singurătate, după mine John Steinbeck a avut în vedere o altă temă: cea a viselor imposibil de realizat. Toți cei de la fermă care află că cei doi au în plan cumpărarea acelui teren propriu doresc să participe și scot la iveală și banii lor puși deoparte, pentru a participa la acest vis măreț, dar autorul lasă să se vadă că mai e nevoie și de altceva.

629025

Oliver Sacks – În mișcare. O viață

Pot spune că nu sunt un fan al serialelor, dar câteva m-au făcut să-mi reorganizez viața. Dexter m-a învățat că poți fii oricine, atât timp cât totul rămâne un secret al tău. Lie to me m-a învățat că vorbele pe care le spune fiecare nu reprezintă în realitate nimic. Mințim foarte mult prin vorbele noastre dar microexpresiile ne dau de gol. În Breaking bad  am întâlnit un lucru curios. Fiecare doctor avea un singur pacient. Mi s-a părut straniu la început, dar după ce am citit “În mișcare. O viață” a lui Oliver Sacks, o autobiografie a lui, am înțeles rostul acestui aspect.

Din moment ce cartea oferită de Libris.ro este o autobiografie aș dori să nu expun viața ci anumite aspecte care m-au impresionat. După ce am citit-o m-am gândit că omul acesta chiar și-a trăit viața maxim. Mereu când găsea ocazia înota, făcea ceva, se bucura de viață. La 81 de ani după cum va spune într-un articol, va înota din păcate doar o milă pe zi. Nu știu câți avem o poftă de viață de acest tip mai ales dacă lucrăm într-un domeniu care ne face să plecăm triști în fiecare zi. Nu e ușor să vezi oameni care au suferit atacuri cerebrale sau au diferite boli pe care nu le știai că există.

Avem șansele noastre. Îmi amintesc la începutul cărții, când povestește, student fiind, că după ce a picat toate examenele s-a dus să dea un test despre care avea vagi cunoștiințe, dar știa cum să facă legăturile între ele. Testul avea șapte cerințe, dar el a făcut doar una la care a lucrat două ore. Și a reușit. Avem șansele noastre fiecare dintre noi, dar din păcate noi impunem minți noastre nu pot face asta. Oliver Sacks a spus, după ce a stabilit un record în California, la flotări cu haltera pe umeri, că a făcut asta doar ca să-și demonstreze lui că este capabil.

Ultimul aspect, dar cel mai important, legătura sa cu pacienții. Și aici aș dori să revin la Breaking bad . Să știi să-l faci pe cineva să se simtă om: să scoți afară un om din spital, pe pielea ta, și să-l duci în parc, să ajungi să cunoști intimitatea unui pacient etc. Din păcate cei care sunt incapabili nu mai sunt oameni.

„În cazul cel mai rău, ești în mișcare; în cel mai bun,

Fără s-atingi vreun absolut, unde să te odihnești,

Ajungi tot mai aproape fără să te oprești.”

966146

Cartea poate fi comandată de pe librărie online, secțiunea Biografii.

Ce spunea el despre moarte:

“Acum o lună mă simţeam perfect sănătos, chiar robust. La 81 de ani, încă înot o milă pe zi. Dar norocul pare să mi se fi terminat – acum câteva săptămâni am aflat că am multiple metastaze la ficat. Cu nouă ani în urmă am aflat că am o tumoră rară a ochiului, numită melanom ocular. Radioterapia şi terapia cu laser care au fost folosite ca să-mi îndepărteze tumora m-au lăsat în cele din urmă fără vedere la acel ochi. Şi, deşi melanomul ocular evoluează în metastaze în aproximativ 50% din cazuri, date fiind particularităţile cazului meu, probabilitatea era mult mai mică. Mă număr printre cei ghinionişti.

Sunt recunoscător că am avut la dispoziţie nouă ani productivi şi sănătoşi de la stabilirea diagnosticului iniţial. Acum trebuie să înfrunt moartea. Celulele canceroase ocupă o treime din ficatul meu şi, deşi evoluţia bolii poate fi încetinită, ea nu poate fi oprită în cazul acestui tip anume de cancer.

De mine depinde cum îmi voi petrece lunile care îmi mai rămân. Vreau să trăiesc în felul cel mai bogat, mai profund şi mai fertil în care voi putea. În încercarea mea, găsesc sprijin în vorbele unuia dintre filosofii mei favoriţi, David Hume, care, aflând că era pe moarte, la vârsta de 65 de ani, a scris o scurtă autobiografie în decursul unei singure zile, în aprilie 1776. A intitulat-o Viaţa mea.

Mă îndrept acum către o dispariţie rapidă, scria el, am îndurat foarte puţină durere din pricina bolii mele şi, ceea ce este şi mai straniu, necedând în faţa declinului, nu mi-am pierdut nici o clipă tăria spiritului. Studiez cu aceeaşi ardoare şi găsesc aceeaşi plăcere în compania prietenilor.

Am fost suficient de norocos să trăiesc peste optzeci de ani, iar cei cincisprezece ani care mi s-au dat în plus peste cei ai lui Hume au fost la fel de plini de dragoste şi de realizări profesionale. În această perioadă, am scris cinci cărţi şi am finalizat o autobiografie (ceva mai lungă decât cele câteva pagini ale lui Hume), care va fi publicată în primăvară. Mai am în lucru alte câteva cărţi, aproape terminate.

Hume a mai scris: Sunt… un om potolit, stăpân pe temperamentul lui, deschis, sociabil şi cu simţul umorului, capabil de ataşament şi incapabil de duşmănie, moderat în privinţa tuturor pasiunilor sale.

Aici mă despart de Hume. Deşi am cunoscut dragostea şi prietenia şi nu am inamici de vreun fel, nu pot spune (şi nici vreunul dintre cei care mă cunosc) că sunt un om potolit. Dimpotrivă, sunt un om turbulent, violent în entuziasmele lui şi extrem de pasional.

Şi totuşi, un anume rând din eseul lui Hume mă izbeşte prin evidenţa adevărului pe care îl exprimă:Ar fi greu, spunea el, să mă simt mai detaşat de viaţă decât în acest moment.

În ultimele zile, mi-am putut privi viaţa de la o anumită înălţime, ca pe un peisaj, şi cu un sentiment pregnant că părţile ei se leagă. Asta nu înseamnă că mi-am încheiat socotelile cu viaţa.

Dimpotrivă, mă simt foarte viu şi îmi doresc şi sper ca în timpul rămas să-mi cimentez prieteniile, să-mi iau rămas bun de la cei pe care îi iubesc, să mai scriu, să călătoresc dacă voi mai fi în stare, să ating noi culmi ale înţelegerii naturii şi ale introspecţiei.

Asta va implica curaj, luciditate şi sinceritate; voi încerca să-mi rezolv diferendele cu lumea. Dar poate că va rămâne timp şi pentru ceva distracţie (chiar şi pentru puţină prosteală copilărească).

Simt că lucrurile se limpezesc dintr-o dată. Nu mai e timp pentru nimic din ceea ce nu este esenţial. Va trebui să mă concentrez asupra mea, a muncii mele şi a prietenilor. N-am să mai privesc News Hour în fiecare seară. N-am să mai dau atenţie politicii sau încălzirii globale.

Nu este vorba de indiferenţă, ci de detaşare – îmi pasă în continuare de Orientul Mijlociu, de încălzirea globală, de inegalitatea tot mai accentuată dintre oameni, dar acestea nu mai sunt acum problemele mele; ele aparţin viitorului. Mă bucur când întâlnesc oameni tineri şi înzestraţi – cum sunt şi aceia care mi-au diagnosticat tumora. Simt că viitorul este pe mâini bune.

În ultimii zece ani, am aflat de moartea a tot mai mulţi dintre contemporanii mei. Generaţia mea dispare încet şi am resimţit fiecare dintre aceste morţi ca pe o brutalitate, o sfâşiere. Nu va mai exista nimeni ca noi, dar nimeni nu este identic vreodată cu altcineva. Atunci când un om moare, el nu poate fi înlocuit. El lasă un gol care nu poate fi umplut, pentru că este destinul fiecărei fiinţe umane – un destin genetic şi neurologic – să fie un individ unic care trebuie să-şi găsească propria cale, să-şi trăiască viaţa şi să-şi moară moartea.

Nu pot pretinde că nu mi-e frică. Dar ceea ce simt este mai degrabă recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am primit enorm şi am dat ceva în schimb; am citit, am călătorit, am gândit şi am scris. Am avut o relaţie specială cu lumea, acea relaţie rezervată scriitorilor şi cititorilor.

Dar, mai presus de toate, am fost o fiinţă simţitoare, un animal cugetător pe această planetă superbă, iar acest lucru a fost în sine un privilegiu enorm şi o aventură unică.”

Textul integral aici

Traducere: Doru Căstăian

De pe valea Motrului – Sarmiza Cretzianu

În urmă cu puțin timp am avut o discuție cu un amic despre ce se întâmplă în România. Toți cunoaștem realitatea și greșelile. Trecem peste. După ce ne-am despărțit, mi-au rămas impregnate câteva cuvinte la care am meditat zile întregi: “Dacă aș da timpul înapoi aș învăța mai bine Istoria Românilor. Noi nu înțelegem că suntem o națiune, că trebuie să ducem ceva mai departe. Ni se pare că alții au luptat și pentru noi, iar noi trebuie doar să stăm”.

La două săptămâni, cei de la Libris.ro mi-au oferit cartea Sarmizei Cretzianu, “De pe valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane”. Am avut același sentiment ca după discuția purtată cu amicul meu: trebuie să înțelegi mai bine de unde vii și ce trebuie să duci mai departe. Spun asta pentru că în această carte sunt povestite evenimente de pe Valea Motrului și s-ar putea să fie anumite evenimente pe care să le înțeleagă în profunzimea lor doar cei care locuiesc în acel cadru. Și ei, dat fiind faptul că bunicii lor au locuit și poate au trăit evenimentele pe care le expune Sarmiza Cretzianu, sunt datori să ducă mai departe anumite tradiții din care fac și ei parte.

Viața celor care locuiau în acea regiune depindea de turcii care devastau totul în cale. Din cauza acestora, erau nevoiți să se ascundă în păduri până când turcii se retrăgeau. În urma lor găseau totul devastat. Totul trebuia refăcut. Chiar și așa, nimic nu-i oprea să organizeze nunți în păduri sau să aibă parte de momente frumoase deși erau pe fugă. Și nu e doar acest aspect. “De pe valea Motrului” poate fi considerată un jurnal cu 16 povești de viață care nu dă greș niciodată și în care totul se plătește, fiecare istorisire începând cu un citat care nu se potrivește doar expunerii în sine, ci vieții tuturor.

Pe scurt

Când m-am întors din Africa, am dat, din întâmplare, peste o carte care expunea tradițiile din regiunea africană în care am fost. Abia după ce am citit-o am înțeles multe gesturi ale africanilor care au rămas până atunci neînsemnate în ochii mei. După ce am citit-o, s-a schimbat totul. Și mi s-a făcut un dor nebun să mai merg o dată acolo…

“De pe valea Motrului”  poate fi înțeleasă mai bine de cei care trăiesc în acea regiune. Pentru mine a părut doar o colecție de istorisiri hazlii despre anumite evenimente și încă o dovadă a faptului că totul se plătește în viață, că pentru orice se dă cont. Lucru care a rodit, pentru scurt timp, înăuntru-mi, o satisfacție iluzorie a mâniei ascunse. În rest: pentru un cititor moldovean cartea se citește greu, cu multe arhaisme etc.

Cartea poate fi comandată pe librărie online.

884852

Cumpătarea – Maria Duenas

Prima întâlnire cu Maria Duenas a avut loc cu ani în urmă. Nu mai știu exact care a fost motivul pentru care am ales să citesc: Iubirile croitoresei. Mi-a plăcut. De aceea am continuat să o am în prim plan și m-am bucurat nespus când Libris.ro mi-a oferit această carte. De obicei atunci când un autor ne place, facem tot posibilul să citim și cărțile care apar ulterior.

Mauro Larrea, un miner norocos, își pierde averea pe care o strânsese în ultimii ani și, sufocat de datorii, se vede nevoit să arunce tot ce are în joc pentru un nou proiect. Își ipotechează casa și pleacă în Cuba, care în acel timp oferea beneficii imense  din cultivarea zahărului și din comerțul cu sclavi. Ajuns aici, căutând o formă de câștig ajunge, ca în urma unei partide de biliard cu mare miză, să devină proprietarul unei foste mari crame din Jerez. Chiar dacă vine în acest oraș cu gândul că va vinde totul și se va întoarce rapid în Cuba, din cauza mai multor evenimente va ajunge să se stabilească aici.

Pe românește:

Deși cartea pare plictisitoare la început din cauza numelor spaniole care e aduc uneori în pragul unei crize de nervi, pe măsură ce o parcurgi îți dai seama că Maria Duenas a așezat cu grijă evenimentele în această carte. Dar acest lucru se revelează pe parcurs. Poate și din acest motiv cartea se numește Cumpătarea.

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

995816

Lecții de viață de la Nietzsche

Mi-a plăcut întotdeauna de Nietzsche. Chiar dacă cei din mediul meu l-au privit și îl privesc neîncetat ca pe un ateu și atât. Pentru mine este acel om pe care am dorit să-l privesc diferit. Indiferent. De fapt fiecare are pe cineva pe care-l privește diferit, chiar dacă cei din jur îi oferă diferite presupuneri neîntemeiate. Povestea noastră a început la facultate când, la filozofie, am ales să-l prezint pe el. Am citit tot ce era tradus în acel timp de el. După ce am terminat expunerea lui în cadrul seminarului m-am ales cu două concluzii din partea profesorului care mi-au umplut inima de fericire: “am impresia că ești un mic Nietzsche” și “m-ai făcut să-mi schimb toată părerea pe care o aveam despre el”. Lumea era a

John Armstrong, cel care a alcătuit Lecții de viață de la Nietzsche a ales ca să expună diferite situații zilnice explicând prin cuvintele lui Nietzsche cum ar trebui gestionate. Gestionarea conflictelor, cea mai bună varitantă a fiecărui dintre noi, despre a spune exact ceea ce gândești etc. Și e important să vedem de fiecare dată cum a gândit altcineva, care nu a ales să fie asemănător cu ceilalți. Uneori poate fi exact ce gândim și noi.

Cartea “Lecții de viață de la Nietzsche” oferită de Libris.ro m-a făcut să retrăiesc toate acele sentimente copleșitoare pe care le aveam când îl citeam în tinerețe găsind de fiecare dată cele pe care le cunoaștem toți văzute într-o altă aură.

Cartea poate fi comandată de pe librările online.

946123

Statut și anxietate

De fiecare dată când vorbesc cu mama despre timpurile din copilăria ei îmi spune că oamenii din acea perioadă nu erau triști când vedeau că alții au posibilități mai mari iar ei nu. Nu erau atâția oameni revoltați. Am încercat să mă gândesc la acest aspect și până nu am citit “Statut și anxietate, de Alain de Botton” nu am reușit să am vreun rezultat.

Alain de Botton pornește în cartea sa de la un lucru concret. Dat fiind faptul că noi trăim într-o societate, de fiecare dată raportăm evenimentele, durerile sau eșcurile noastre la cei din jurul nostru, la cei cu care concurăm și pe cei care dorim să-i depășim. Spune el, dacă nu am avea concursuri de acest tip am avea o viață fadă și nu am face mai nimic ieșit din comun pentru că nu dorim să ne întrecem cu cineva. Mai mult, pe toți ne preocupă ce spune ceilalți despre noi. (…) Într-o mai mică sau mai mare măsură, de cele mai multe ori rușinați, în intimitate, cu toții suferim de anxietatea provocată de imposibilitatea de a ajunge la statutul dorit. Statut care ne oferă înainte de toate o posibilitate a fi mai apreciați, greșelile noastre fiind trecute mai ușor cu vederea, dacă avem un alt statut.

Pornind de la acest aspect, Alain de Botton în cartea oferită de Libris.ro folosindu-se de istorie, filozofie religie și artă arată modul în care s-a încercat depășirea acestor griji.

Pe românește:

Mi-a plăcut teribil de mult. Am aflat diferite situații din istorie ale unor personaje care încercau să impună un respect, dar nu au reușit. Mă gândesc aici la regele Louis-Philippe al Franței al cărei față are aspectul unei pare, după un caricaturist. Somat să apară în fața curții de justiție el artistul spune că el nu este vinovat cu nimic de aspectul feței regelui. Și dacă el e tras la răspundere, ar trebui interzise toate perele din Franța…

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

9786068642451-2989519