Memoriile lui Hadrian – Marguerite Yourcenar

Am considerat dintotdeauna posibilitatea de a înțelege mai bine un personaj istoric încadrându-l nu numai într-o perioadă de timp, ci și aflând mai multe evenimente din viața sa care să demonstreze umanitatea, modul de gândire, planul său etc. Cartea oferită de Libris.ro în această lună nu a făcut decât să ateste această posiblilitate. Memoriile lui Hadrian a lui Marguerite Yourcenar (prima femeie acceptată în Academia Franceză) este tocmai o incursiune în lumea antică. Desigur autoarea a depus o muncă titanică de aproape 20 de ani, după cum va afirma și ea în acele carnete adnotate la finalul romanului, muncă ce a dat roade după cum afirmă mai mulți.

Memoriile lui Hadrian este un roman sub forma unei lungi scrisori către Marcus (viitorul Marcus Aurelius) în care, îi este prezentat Imperiul Roman așa cum l-a cunoscut el, cum a fost cârmuit sub îndrumarea sa și cum îl lasă. Astfel, ajuns la putere într-o perioadă în care Imperiul Roman era prins în mai multe bătălii, dornic de expansiune, împăratul Hadrian decide că e nevoie de o creștere culturală. El este un Este un pacifist, un om care nu vede necesitatea unei armate altfel decât cu scopuri defensive, cu totul diferit de împărați precum Traian, tutorele său, care a încercat tot timpul să dezvolte noi granițe, să cucerească noi teritorii. Continue Reading

Până când m-a cunoscut – Julian Barnes

Cred că fiecare dintre noi a fost cuprins la un moment dat, măcar în gânduri, de o gelozie pură. Nu știu dacă am pus în aplicare ceea ce ne-am gândit, dar e posibil să fi ajuns la un moment dat în isteria gândurilor noastre să ne spunem: Bine, eu zic asta acum, dar știu că niciodată nu aș face. Cartea oferită în această lună de Libris.ro, Până când m-a cunoscut a lui Julian Barnes ne expune povestea unui profesor de universitate, Graham, care, cuprins de gelozie pe care nu o reușește să o stăpânească la început în niciun fel și căreia îi dă frâu liber, ajunge să sfârșească în mod tragic.

Când își surprinse prima dată soția înșelându-l, lui Graham Hendrick nu-i păsă nici cât negru sub unghie. Ba chiar se trezi chicotind de unul singur. Nici măcar nu-i dădu prin cap să-i pună mâna la ochi fiică-sii, măcar ea să nu vadă. Bineînțeles, Barbara orchestrase totul. Barbara, prima lui soție, spre deosebire de Ann, care era a doua și care tocmai comisese adulterul. Chit că la momentul respectiv nici măcar nu-l considerase adulter” (p. 9).  Deși Graham o iubește pe Anna și spune mereu că ea i-a schimbat viața, acesta se lasă purtat de gelozie, însă, spre deosebire de multe cazuri, gelozia care îl conduce are mai mult legătură cu trecutul Annei. Actriță fiind, a trebuit să joace anumite roluri care, deși nu dau nimic de bănuit, îl fac pe Graham să o terorizeze cu întrebări despre viața privată pe care ea ar fi avut-o cu anumite persoane, ba chiar imaginându-și singur ce s-ar fi putut întâmpla.

E interesant că Julian Barnes ne demonstrează încă o dată că nimic nu rămâne nepedepsit și că femeile atunci când trebuie să fie rele chiar sunt și știu să sape acolo unde trebuie. Asta pentru că toată gelozia lui Graham pornește de la o ieșire cu fata lui pe care, după ce s-au despărțit, are voie să o viziteze o dată pe săptămână și cu care poate ieși în oraș în acest timp. Concret, Barbara, fosta soție, îl trimite la film cu fiica lor, chiar dacă niciunul nu are vreun film în plan, știind că noua soție, Ann, actriță în trecut, joacă un rol banal acolo. Banal, dar și puțin deochiat. Și așa s-a plantat sămânța geloziei. Graham înțelege și îi propune fetei să-i spună mamei că au văzut alt film, că la acesta nu au mai găsit niciun bilet, dar sămânța începuse să încolțească și a adus roade: în final se va auto-convinge că ea îl înșală și va distruge totul în cale.

Pe scurt:

Nu pot spune că modul în care a fost scrisă m-a impresionat. Mi-a plăcut în schimb cum a fost gândită și construită: ca un dumnezeu. Fiecare fapt de la început care nu reprezintă mare lucru, în final își găsește sensul. Până când m-a cunoscut demonstrează încă o dată că orice iubire înseamnă și o doză sănătoasă de încredere și mai ales, indiferent de trecut, trăirea în prezent. Poate că abia acum trăim, împreună, acea iubire pe care am căutat-o mereu. Singura care ne împlinește.

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

 

Nouă povestiri – J. D. Salinger

Cred că mulți dintre noi am citit vestitul De veghe în lanul de secară. Unii am rămas plăcut impresionați, alții mai puțin. Eu, personal, de fiecare dată când citesc o carte de-a unui autor, dacă vreau să-mi fac o părere despre el, aleg să mai citesc măcar una, să fiu corect. Se poate să avem și noi zile bune, zile mai puțin bune. Un autor sigur are la fel, și e bine să punem lucrurile în balanță. Să fim onești. Deci cartea oferită de Libris.ro în această lună îl are ca autor pe J. D. Salinger.

Titlul cărții Nouă povestiri ne explică ce vom găsi într-însa: nouă povestiri O zi desăvârşită pentru peştii-banană, Sărmana gleznă scrântită, Chiar înaintea războiului cu eschimoşii , Omul-care-râde, Jos, în barcă, Pentru Esme-cu dragoste şi abjecţie, Ochii verzi şi gura mică, Perioada albastră a lui de Daumier-Smith şi Teddy. Sunt despre diferite situații din viață. Unele mai interesante decât altele, care cuprind povești de viață în care anumite animale sau gesturi utopice sunt puse tocmai pentru a nu denatura adevărata durere interioară a personajelor, pentru a ne îndrepta atenția acolo unde este necesar. De exemplu, carte începe  cu O zi desăvârșită pentru peștii banană. Cine a auzit vreodată de pești-banană? Seymour, veteran de război acum, este măcinat de trecut care, deloc ușor, îl face paranoic. Mi-a amintit de filmul Lunetistul. Ca și în acesta, cei doi trăiesc o dramă de a nu se putea reintegra în societate. Pentru personajul lui  J. D. Salinger copilăria înseamnă refugiul, regăsirea. O regăsire într-o poveste despre o fetiță de șase ani pe care o întâlnește pe plajă dar care, în final, nu va reprezenta o soluție.

Pe scurt:

Nouă povestiri este o carte frumoasă, care se citește ușor, dar, pentru mine, nu are nimic, care să o diferențieze de o majoritate. Eu nu am găsit acele wow care să mă refacă să revin asupra ei.

Cartea poate fi comandată de pe librarie online.

Accidental – Ali Smith

Prima carte pe care am citit-o de Ali Smith a fost Era să fiu eu. Mi-a plăcut mult. Și deoarece doream să mă asigur că modul ei de a scrie, de a transpune evenimentele printr-un mod ludic după mine, nu se regăsește doar într-o singură carte, Libris.ro mi-a oferit încă una: Accidental. Am început să o citesc și am rămas la fel de impresionat. Așa cum am spus și în articolul precedent. Mie mi se pare că Ali Smith poate face literatură din orice. Totul pare o joacă de copil în care pentru moment tinzi să crezi în anumite imagini pe care dacă cineva ți le-ar spune în particular nu le-ai crede vreodată.

Personajul principal al romanului Accidental este Amber. Concepută, după cum ne-o prezintă și Ali Smith la începutul cărții, într-o sală de cinema, Amber este o creatură uimitoare. Când ea își va face apariția într-o dimineață, în viața unei familii în vacanță în Norfolk, mulți vor avea impresia că este un înger. Pînă atunci, Ali Smith ni-i descrie pe cei doi copii Astrid (12 ani) și Magnus (17 ani) care-și duc liniștiți viața, pentru ca apoi,  apariția ei să semene perturbarea în familia lui Michael, un profesor de engleză. Specific autoarei, Amber rămâne un personaj de la care aflăm puține gânduri, cei care ne ajută să ne formăm o părere despre ea fiind cei care au o viață alături de ea, fiecare membru expunând cele mai importante evenimente la care au luat parte: devine prietena lui Astrid, îl seduce pe băiatul ce mai mare salvându-l de la sinucidere, îl cucerește pe Michael și lămurește și motivele pentru care Eva, soția lui Michael, se înstrăinase de membrii familiei sale.

Pe scurt:

Mi-a plăcut mult. E Ali Smith. Și nu e despre ideea în sine ci despre modul în care e scrisă. Povești știm cu toții și putem să fabricăm dacă nu, dar totul ține de modul în care le spunem.

Toți de la masa asta sunt sfărâmați în bucăți care nu se potrivesc, bucăți care nu au nicio legătură unele cu altele, de parcă provin din jocuri de îmbinare diferite, toate puse la grămadă în aceeași cutie de către vreun vânzător nepăsător, dintr-un magazin second hand sau din vreun alt loc în care jocurile bătrâne se duc să moară. Doar că jocurile nu mor.

Cartea poate fi comandată de pe librarie online.

Jurnalul unui preot – Aleksandr Elceaninov

Mi-au plăcut întotdeauna preoții care ies din mulțime într-un mod pozitiv, desigur. Lumea înțelege pe de altă parte că și ei sunt tot un fel de oameni de la care au așteptări mai mari și mulți dintre noi atunci când ne aflăm în prejma unui preot simțim o plăcere întrucât considerăm că omul acela e ales de Dumnezeu. Mircea Eliade într-unul dintre jurnalele sale spunea: “nu cred că există satisfacție mai mare ca aceea de a te fi simțit chemat de Dumnezeu”. Desigur, fiecare dintre noi are o chemare în planul lui Dumnezeu: de a fi tată, de a fi mamă sau de a fi un om care apropie de Dumnezeu. Cartea oferită de Libris.ro luna aceasta are în prim plan un preot: Aleksandr Elceaninov. Este de fapt povestea unui preot sub forma unui jurnal: Jurnalul unui preot.

Părintele Alexandru și-a pierdut tatăl la vârsta de 12 ani. Din acest motiv a avut multe de îndurat din partea sărăciei, așa că a fost nevoit să ofere meditații pentru a avea cu ce să-și plătească studiile. După absolvirea universității din Sankt Petersburg, unde a predat istoria, a început să se apropie de părintele Pavel Florenski care îl îndeamnă să urmeze Academia Teologică de la Serghiev Posad și să ia parte la activitatea de Sociețății de Religie și Filosofie din Moscova. Preoția, pe care o va primi în 1926, îi va da, după cum spunea și el un nou suflu de viață: “Până la a deveni preot mă găseam în situația de a trece sub tăcere multe lucruri sau de a-mi impune reținere. Preoția mi-a dat posibilitatea să spun deschis tot ce am pe suflet”. Mai mult, după hirotonire spunea: “Ce bucurie să fii preot! Preoția este singura profesie în care oamenii își întorc spre tine latura lor cea mai serioasă și în care tu însuți ești îndemnat să iei viața în serios”.

Pe scurt:

Cartea Jurnalul unui preot este alcătuită și tipărită postum de urmașii și admiratorii autorului. Aleksandr Elceaninov nu a avut timp să o pregătească, de fapt, el când însemna problemele prin care trecea nu se gândea că într-o zi întreaga lume va putea să-i citească gândurile și luptele interioare. Ea nu se adresează în niciun caz doar preoțiilor. Luptele noastre interioare se aseamănă între ele mai mult decât am crede noi indiferent dacă alegem să fim reprezentanți ai lui Dumnezeu sau reprezentanții unei familii.

 

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

Trei săptămâni în Anzi

Când am scris celor de la Libris.ro că îmi doresc această carte mă așteptam să fie gen: proză scurtă. Știam că Marius Chivu iubește proza scurtă, că a apărut o carte cu texte propuse de el, deci mă așteptam să fie una asemănătoare. Spre surprinderea mea, când am răsfoit-o, am realizat că de fapt ea chiar expune o călătorie. Și nu una obișnuită prin agenții de turism, ci pe cont propriu, pentru că, după cum afirmă și autorul, de cele mai multe ori e mai bine să dai banii în mâna celor care te conduc într-o expediție, decât să-i dai unei agenții care ajunge să-i plătească pe oameni cu prețuri de nimic.

Autorul pleacă împreună cu un prieten numit M. (pe tot parcursul cărții) spre un ținut despre care nu știa mai nimic, după cum va ajunge și el să afirme, spre Peru. Și ceea ce atrage, după mine, nu este destinația în sine, ci modul în care este făcută aceasta. Așa cum am spus mai sus, cei doi aleg să se descurce singuri. Nu au închiriat vreo cameră la hotel din timp (cei drept, oricum au fost nevoiți să închirieze și ad-hoc din cauza anumitor personaje 🙂 ), nu au fost nevoiți să folosească diferite aplicații cunoscute de noi când călătorim, ci o simplă hartă. Marius Chivu va expune foarte frumos libertatea de a nu fi nevoit să de îngrijorezi de baterie și satisfacția de a pune degetul pe o hartă privind în jur. Senzații pe care mulți nu le-au experimentat vreodată sau peste care s-a așternut praful. Totuși, nu a fost ca și cum s-au trezit în acel loc. Cel numit M. este un bun vorbitor de limbă spaniolă și un descurcăreț. Cititorul va vedea de ce.

Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfășurării, punerea degetului pe un punct minuscul și exercițiul imaginației de a estima distanțele, de a completa tot ce nu se vede, de a ”întrevedea” geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinație, locul căutat își etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă!

Mi se pare absurd să o povestesc. Spun doar atât: dormit în cort; mușcături de țânțari; dureri de genunchi care te fac să te întrebi dacă vei mai putea urca după ce pornești la drum; aspirații mari – trup fraged, fără experiență; Machu Picchu (care se citește ”Maciu Pic-ciu” după cum subliniază autorul); izvorul Amazonului; băile termale; porcușori de guineea; fructe neîntâlnie până acum.

Pe scurt

Când m-am întors din Africa, cineva mi-a spus că ar trebui să scriu o carte deși am un jurnal, mi s-a părut o utopie. Oricum nu aș avea niciodată sponsorii pe care i-a avut Marius Chivu. După cea am citit “Trei săptămâni în Anzi” pot spune că îmi pare rău. Cartea asta mi-a deschis apetitul pentru călătorie, pentru o călătorie asemănătoare fără agenții de turism. Pentru mine o călătorie de acest fel este o probă pentru tine însuți. Chiar citeam la un moment dat un articol despre soldații care se pregătesc să facă parte din trupele speciale americane că azi ne e greu să renunțăm deși totul e la nivel mental. Ne e cald, dăm imediat drumul la aer condiționat. Nu ne convine ceva, apăsăm pe un buton și e totul așa cum dorim. Dar cum e oare atunci când trebuie să te confrunți tu singur cu o situație, cu ceva pe care tu nu mai controlezi?

Cartea poate fi comandată de pe librărie online.

Fructele Miniei – John Steinbeck

Zilele trecute am văzut o postare care mi-a atras atenția în privința puterii autorilor. În aceasta scria că am putea credec la un moment dat că autorii de science fiction nu numai că au puteri de a crea lumi, ci că cei care inventează noile mașini ale viitorului se inspiră din scrierile lor și le dau o forma speficicată deja în cărțile scrise cu zeci de ani în urmă. M-am gândit de multe ori care este puterea unui autor în ceea ce privește propriul popor. Trezirea lui la realitate. Am văzut asta zilele trecute când am terminat de citit cartea oferită de Libris.ro: Fructele Miniei, de John Steinbeck.

Romanul lui John Steinbeck începe cu reîntoarcerea lui Tom Joad de la închisoare, după ce, într-o altercație, a ucis un prieten. Eliberat mai devreme pentru bună purtare așa cum se va lăuda mai mereu “cu acte la mână, menite să le arate oricui”. Pe drumul spre casă se întâlnește cu un preot, pribeag și el, care din mai multe motive a renunțat la preoția sa. Ajungând în locul natal constată că toată familia lui pleacă în California, pentru un trai mai bun, deoarece în satul natal, după introducerea utilajelor agricole, nimeni nu mai avea un loc de muncă.

Drumul până în California pare o cursă prin care cei care nu sunt destul de capabili pentru noul pas trebuie să moară. Astfel, mor bunicii, moare un prieten, iar soțul fiicei lor alege un alt drum într-un mod laș. Dar, la fel ca în Moromeții, dar ca și în viața reală, cea care ține frâiele familiei este singura care rămâne cu picioarele pe pământ și reușește să aibă grijă de toți.

Pe scurt:

Mi-a plăcut mult. Îmi place la nebunie cum expune John Steinbeck relieful, tot ce vede în jurul său. Și chiar mă întrebam cum a reușit, de unde a avut atâta viziune până când am văzut că, la facultate fiind, neavând bani pentru ea, a fost considerat un stundent special pentru că, pentru a face rost de bani, mergea pe câmp ca zilier.

Când am spus la început despre posibilitatea unui autor de a fi alături de poporul său m-am referit tocmai la posibilitatea de a oferi speranță. În Fructele Miniei, Steinbeck prezintă ce a însemnat așa cum o numește el marțea neagră, prăbușirea bursei pentru poporul său și încearcă să ofere speranța. Iar aceasta se vede foarte bine în final. Și finalul romanului este o promisiune, o speranță.

234

Jurnal rusesc – John Steinbeck

Izbucnesc mereu în râs când întâlnesc în preajmă oameni care se pricep la toate, știu toate, susțin toate cele auzite. Dacă îi întrebi dacă au fost/văzut îți vor spune că nu, dar “sigur este așa”. Îmi e teamă că acești oameni vor ajunge într-o zi să lupte, fără să știe pentru cine sau pentru ce.

În cartea oferită de Libris.ro, Jurnal rusesc, John Steinbeck expune aceeași problemă. El dorește să afle pe propria piele dacă ce se spune despre ruși este adevărat, iritat fiind de faptul că cei din acel timp aveau păreri neîntemeiate argumentate pe nimic despre Urss și despre ruși. Deci împreună cu un fotograf din acel timp, Robert Capa, care încercase și el, fără succes, de multe ori să plece în Urss, pleacă la Moscova pentru a încerca să prezinte într-un mod obiectiv viața pe care cei de acolo și-o desfășoară în fiecare zi.

Experiența lor se dovedește a fi frumoasă și dificilă deopotrivă. Întrucât erau pe tărâm comunist, era nevoie de aprobare pentru orice fotografie făcută, pentru ca mai apoi, înainte de reîntoarcere, toate pozele să fie controlate din nou. Pe lângă cele neplăcute, care se mai adaugă, cei doi au șansa de a vizita și alte orașe cum ar fi Tibilisi sau Kiev, fiecare specific într-un anumit fel. Nu lipsesc relatările specific comuniste: cozile imense la produse, imagini peste tot cu Lenin, avioane militare folosite pe post de avioane comcerciale,  programe nerespectate de cineva etc.

 Pe scurt

 Am râs copios când am văzut că peste tot unde erau primiți erau nevoiți să mânănce mult. Dacă bea un pic din pahar, acesta era umplut cu vârf imediat. Puțini știu ce înseamnă să mergi în vizită la cineva și să ți se pună în față multe mâncăruri și tu să spui că nu se mai poate și să ți se spună că trebuie să mănânci. Este o ofensă dacă nu. Și apoi să ai și probleme de stomac și să nu te creadă nimeni. Să nu fie importantă sănătatea, ci faptul că tu trebuie să mănânci. Mi-a plăcut mai plăcut că în Jurnal rusesc, John Steinbeck chiar e obiectiv. Expune realtiatea fără ironii ascunse sau realități prezentate într-un mod jignitor deși cu siguranță au fost. Noi mergem dintr-un oraș în altul și avem ceva de comentat. A fost interesant și când a trebuit să ofere răspunsuri despre anumite realități din țara lui, realități adevărate, dar necunoscute lui.

921650

Șoareci și oameni

Nu-mi plac cărțile foarte groase. Nu cred că este nevoie de multe pagini pentru ceva ce poate transmis printr-o esență, prin câteva cuvinte așezate corect la locul lor. Prima carte subțire de acest fel care m-a fascinat a fost Perla lui John Steinbeck. Am continuat să citesc tot o carte, la fel de subțire, care a câștigat premiul Nobel pentru literatură în 1962. Șoareci și oameni, oferită de Libris.ro, dar satisfacția nu a fost la fel de mare. 🙂

După cum am spus și mai sus, povestea nu este lungă. Ea are la bază un fapt istoric. În timpul secetei de șapte ani din America fermierii sunt nevoiți să meargă din loc în loc pentru a încerca să facă rost de un loc de muncă. Ne sunt prezentați apoi Lenny și George aparent niște frați care își poartă unul altuia de grijă și care au împreună același vis: să lucreze pentru a putea avea propria bucată de pământ de pe care să nu-i alunge nimeni și care să le ofere cele necesare pentru viață. Deși grija lor față de celalălat ne fac să credem că ar fi frați, prezentarea lor pare mai curând demnă de Stan și Bran. Lenny este un om capabil să ridici foarte multe greutăți, dotat cu forță, însă puțin înzestrat la nivel rațional. Având mintea unui copil, îi place teribil de mult să mângăie diferite animăluțe pentru blana lor, pe care ajunge mai apoi ca din prea mare dragoste să le sugrume. George în schimb, deși mai mic și incapabil din punct de vedere fizic pentru muncile grele, este cel care are grijă de el. Îl instruiește, îi dă sfaturi și îi poartă de grijă. Pe lângă aceștia, la ferma la care se angajează să lucreze orzul, mai sunt șeful Curley, șoferul Candy, cei doi supraveghetori Carlson și Slim, și soția lui Curley care, prin purtarea ei, nu face altceva decât să trezească fantezii în mințile bărbaților. Continuarea o veți descoperi comandând cartea de pe librarie online.

 

Pe scurt

Deși mulți ar spune că această carte vorbește despre singurătate, după mine John Steinbeck a avut în vedere o altă temă: cea a viselor imposibil de realizat. Toți cei de la fermă care află că cei doi au în plan cumpărarea acelui teren propriu doresc să participe și scot la iveală și banii lor puși deoparte, pentru a participa la acest vis măreț, dar autorul lasă să se vadă că mai e nevoie și de altceva.

629025

De pe valea Motrului – Sarmiza Cretzianu

În urmă cu puțin timp am avut o discuție cu un amic despre ce se întâmplă în România. Toți cunoaștem realitatea și greșelile. Trecem peste. După ce ne-am despărțit, mi-au rămas impregnate câteva cuvinte la care am meditat zile întregi: “Dacă aș da timpul înapoi aș învăța mai bine Istoria Românilor. Noi nu înțelegem că suntem o națiune, că trebuie să ducem ceva mai departe. Ni se pare că alții au luptat și pentru noi, iar noi trebuie doar să stăm”.

La două săptămâni, cei de la Libris.ro mi-au oferit cartea Sarmizei Cretzianu, “De pe valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane”. Am avut același sentiment ca după discuția purtată cu amicul meu: trebuie să înțelegi mai bine de unde vii și ce trebuie să duci mai departe. Spun asta pentru că în această carte sunt povestite evenimente de pe Valea Motrului și s-ar putea să fie anumite evenimente pe care să le înțeleagă în profunzimea lor doar cei care locuiesc în acel cadru. Și ei, dat fiind faptul că bunicii lor au locuit și poate au trăit evenimentele pe care le expune Sarmiza Cretzianu, sunt datori să ducă mai departe anumite tradiții din care fac și ei parte.

Viața celor care locuiau în acea regiune depindea de turcii care devastau totul în cale. Din cauza acestora, erau nevoiți să se ascundă în păduri până când turcii se retrăgeau. În urma lor găseau totul devastat. Totul trebuia refăcut. Chiar și așa, nimic nu-i oprea să organizeze nunți în păduri sau să aibă parte de momente frumoase deși erau pe fugă. Și nu e doar acest aspect. “De pe valea Motrului” poate fi considerată un jurnal cu 16 povești de viață care nu dă greș niciodată și în care totul se plătește, fiecare istorisire începând cu un citat care nu se potrivește doar expunerii în sine, ci vieții tuturor.

Pe scurt

Când m-am întors din Africa, am dat, din întâmplare, peste o carte care expunea tradițiile din regiunea africană în care am fost. Abia după ce am citit-o am înțeles multe gesturi ale africanilor care au rămas până atunci neînsemnate în ochii mei. După ce am citit-o, s-a schimbat totul. Și mi s-a făcut un dor nebun să mai merg o dată acolo…

“De pe valea Motrului”  poate fi înțeleasă mai bine de cei care trăiesc în acea regiune. Pentru mine a părut doar o colecție de istorisiri hazlii despre anumite evenimente și încă o dovadă a faptului că totul se plătește în viață, că pentru orice se dă cont. Lucru care a rodit, pentru scurt timp, înăuntru-mi, o satisfacție iluzorie a mâniei ascunse. În rest: pentru un cititor moldovean cartea se citește greu, cu multe arhaisme etc.

Cartea poate fi comandată pe librărie online.

884852